Te-ai gândit vreodată că lumea plantelor poate fi si un fel de telenovelă lentă, unde personajele nu se ceartă cu voce tare, ci își sabotează rivalii în tăcere, cu o eleganță botanică desăvârșită. Un exemplu perfect este alelopatia – acel fenomen prin care unele plante își elimină concurența nu prin lupte directe, ci prin chimie fină. Un fel de „îți trimit un buchet de flori, abia aștept să-l miroși, toate sunt otrăvitoare”.
Ai auzit de nuc? Normal că ai auzit! Pare un copac respectabil, serios, poate chiar un pic aristocratic, dar de fapt e un lord al crimei vegetale. Rădăcinile, frunzele și chiar scoarța lui produc o substanță numită juglonă, care împiedică alte plante să crească în apropiere. Gândește-te că ai un vecin care stropește zilnic pe hol cu un parfum atât de puternic încât nimeni altcineva nu mai poate respira. Cam asta face nucul : își creează spațiu personal prin… intoxicare strategică.
Nu e singurul care se pricepe la astfel de șiretlicuri. Secara, spre exemplu, eliberează compuși care încetinesc dezvoltarea buruienilor, iar cenușarul (Ailanthus altissima) este una dintre cele mai ucigașe plante de plante. Sunt multe altele, mai mult sau mai puțin agresive, printre care salvia, eucaliptul, sunătoarea și chiar și orezul.
Sigur, nu toate plantele sunt așa de perfide. Unele cooperează – există și alelopatii pozitive! În orice caz, când vine vorba de supraviețuire, alelopatia e dovada că și regnul vegetal joacă după reguli dure. Așa că, data viitoare când vezi o zonă suspect de pustie sub un arbore, nu-ți imagina că e leneș solul – s-ar putea să fie doar un teritoriu interzis, cu un avertisment invizibil: „Zonă periculoasă! Se elimină concurența chimic!”.
Leave a Reply