Ziua Mediului

Bre Pantaleon, soarele ăsta de început de iunie, de-i zic unii cu pretenții că-i ziua mediului înconjurător, arde parcă mai cu năduf decât pe vremea când turcul pârjolea țara ca să ne facă nouă mediu prielnic de oftat și jale. Nici gângăniile nu mai sunt ce-au fost; se izbesc de tine ca niște ghiulele rătăcite de la vreo bătălie uitată prin analele școlerilor de la Școala Domnească. Am auzit prin târg, de la un călător cu ochelari albaștri și cu o carte groasă subsuoară, despre botanică pesemne, că s-ar prăznui astăzi ceva nou și cu haz: Ziua Mediului. O rânduială, cică, pentru ca firea să se bucure și ea, să nu mai stea tot supărată pe nepriceperea noastră cronică și pe fumul de la toate cele.

Calpacciul Pantaleon, cercetând cu atenție o gaură proaspătă în singura sa cizmă, de parcă ar fi căutat acolo harta unei comori pierdute, trase un oftat ce semăna a resemnare filosofică:
— Ziua Mediului, bre Anagnostis? Asta da născocire, de pus în calendar lângă Sfântul Sisoe și tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul! Sună a lucru mare și cu dichis, ca o paradă a muscalilor pe Calea Mogoșoaiei, dar cu mai multă verdeață și mai puține surle dogite. Or fi hotărât ăștia de pe la Academii și Divanuri să dea o zi liberă și la copaci, să nu mai tot crească fără noimă, ci cu gând la viitorime și la umbra deasă pentru siesta filosofilor osteniți de atâta cugetare? Am văzut eu însumi, cu ochii ăștia ai mei care-au văzut și ciumă și zaveră și baluri muscălești, niște cucoane împopoțonate, cu jobene cât roata carului, adunând frunze uscate cu atâta grijă de parcă ar fi fost galbeni împărătești căzuți din desagii lui Pazvante. Și un dascăl bătrân, cu barba ninsă și cu ochelari pe un nas coroiat, încerca să învețe graiul vrăbiilor, cică să le afle păsurile și să le scrie o petiție către municipalitate.

Anagnostis Cititorul, cu o lumină nouă în ochi, de parcă i s-ar fi dezvăluit harta spre vreo Indie necunoscută și plină de ceaiuri aromate, acolo unde, cică, înțelepții umblă despuiați și cugetă la cele sfinte pe malurile Gangelui, fără să le pese de moda de la Paris ori de prețul grâului la Obor:
— Și bine fac, bre Pantaleon, la drept vorbind! Că și frunza aia uscată are rostul ei în marea alcătuire a lumii, cum zicea și nea Pliniu, ăla bătrânul, între două răscoale și o cupă de vin de Chios. Poate că oamenii ăștia, de se ostenesc cu mediul, cu verdele și cu apele limpezi, au înțeles ceva ce noi, cu nasul prin hărți prăfuite și prin ploști mai mult goale decât pline, am cam uitat de mult: că și firul de iarbă are suflet și că Dâmbovița, săraca, ar tresări de bucurie dac-ar vedea mai puține coji de șalvari fanarioți plutind agale pe undele ei tulburi, ca niște corăbii eșuate ale nepăsării.

Pantaleon, scărpinându-se după ceafă și privind spre cerul ce părea proaspăt spoit cu sinereală de vreun zugrav ceresc pus pe fapte mari:
— Să fie, bre, cum zici! Că uite, și piticul ăla mustăcios și aprig la mânie, care altădată se tot certa cu morile de vânt și cu umbra lui Vodă, acum l-am văzut cu o stropitoare în mână, mai mare decât el cu trei capete, udând o bălărie prăpădită de parc-ar fi fost floarea reginei de la Saba. Și cânta ceva despre armonia sferelor și despre cum roua dimineții, adunată cu pioșenie într-un năsturel de argint, e leac pentru cataracta filosofilor și pentru ifosele domnițelor de la curte. Ba chiar a încercat să convingă un câine comunitar, jigărit și plin de purici metafizici, să treacă la dietă vegetariană, dar potaia, mai înțeleaptă și cu mai multă experiență de viață, i-a arătat colții și a plecat bosumflată să caute un rest de ciolan prin șanțurile celebre ale urbei.

Anagnostis Cititorul, cu un surâs abia mijit în colțul gurii, ca o promisiune de taifas prelungit:
— Vezi, bre Pantaleon? Se mișcă ceva în lume, ca o alifie pusă pe o rană veche și uitată. Poate că ziua asta a mediului e ca o gură de aer proaspăt după o iarnă lungă de nepăsare și de fum de la toate cele. Și oamenii ăștia, care adună gunoaie de parc-ar căuta comori ascunse de Brâncoveanu și care vorbesc cu copacii de parc-ar fi sfetnici domnești la ceas de taină, poate că ei sunt noii haiduci ai curățeniei și ai bunului-simț, prădând nepăsarea și urâțenia din sufletele noastre obosite. Hai, bre Pantaleon, să ridicăm și noi plosca asta, cu ce-o mai fi într-însa, în cinstea lor și a mediului ăstuia care, uite, ne rabdă și ne ține umbră, chiar și când îl umplem de praf cu vorbele și cu oftaturile noastre! Că, la urma urmei, și o vorbă bună spusă la umbra unui copac, mai ales dacă-i nuc și noduros, tot un fel de grijă pentru mediu o fi, nu-i așa? Mai ales dacă vorba aia e despre cum să facem lumea un pic mai acătării, măcar pentru o zi, până la următoarea invazie sau la următorul cutremur de idei.